Mi-e dor de mine, cea veche! Cea care dacă privea soarele se imagina undeva deasupra lui, iar dacă privea apusul, în orice colţ al lumii, se gândea unde se va duce oare mingea de foc?

Mi-e atât de dor de mine, că aş putea să plâng. Mi-e dor de zâmbetul meu şi de râsul copilăresc pe care-l pierdeam fără griji pe coclauri. Mi-e dor de timp şi de toţi oamenii pe care îi credeam buni. Mi-e dor să nu ştiu nimic şi să cred că această aglomeraţie este plină de oameni puţini, nu mulţi! De oamenii mei, cei pe care îi aveam alături şi încă câţiva.

Mi-e foarte dor de gândurile: oare ce voi face când voi fi mare? de genunchi juliţi şi de poeziile recitate în faţa blocului.

Mi-e dor de tot ce credeam odată că aşa va rămâne. Neschimbat, schimonosit de timp.

Mereu aveam sentimentul că voi creşte, iar lumea din jurul meu va rămâne aşa! Bună! Mereu credeam că voi fi mare, iar ai mei vor rămâne aşa, cum erau atunci.

Dar am crescut! Şi am rămas doar cu dorul, melancolică şi visătoare, aproape de nerecunoscut. Prietenii nu vor să mă mai recunoască, iar cei care credeam că îmi erau alături odată s-au eschivat, la fel ca şi timpul.

Mereu cred că tot ce este vechi este frumos! Pentru că amintirile, indiferent de câte lacrimi au vărsat, compun fără sfărșit, pe noi, aceştia, oamenii prezentului, în care timpul trece, iar noi nu rămânem decât cu dorul… de noi.

Mi-e dor de mine! Prea naivă, prea gălăgioasă şi deloc indulgentă cu viaţa. Cea fără griji, cea care nu ştie să observe oamenii şi, să nu își  dea seama de metehnele lor, cea ageră în întrebări fără răspunsuri, cea prea sinceră şi prea copilăroasă.

Dacă nu mi-ar fi dor de mine, nu aş fi eu, nu aş fi trăit! Aş fi murit de mult, odată cu apusul, mingea de foc conducându-mă acolo unde îmi este rostul.