Nu pot şi nu vreau! Este obositor şi mă epuizează. Sunt sătulă şi simt că nu exista vindecare pentru oamenii nepăsători. Prefer inteligenta, prefer să rămân singură şi să nu mai pup în cur pe nimeni. Să nu mai plâng şi să nu îmi mai pese, să par de ciment în faţa lor, iar în adâncul meu să îmi cunosc limitele şi fericirea. Să îmi beau singura păcatele, iar de ele să nu ştie nimeni. Să îmi afişez fericirile cu zâmbetul pe buze, iar de eşecuri să nu am parte în faţa lor.

Sunt sătulă de ei! De atâtea „entităţi” de minţi prea chibzuite, de corpuri prea valoroase. Sunt sătulă de măşti şi neştiinţă, de imagini false şi de vorbe în vânt, de minciuni şi bazaconii, de oameni prea ieftini cumpăraţi prea scump.

Mă limitez asupra mea, asupra visului meu şi a gândurilor mele, poate că uneori bune sau alteori rele. Sunt ale mele, iar contemplând intens asupra lor ştiu că remuşcările şi frustrările mă vor elibera.

Mi-am dorit să pot iubi pe toată lumea, să nu fiu nevoită să pun bariere, să nu fiu îndoielnică şi nepăsătoare. Să ajut şi să fiu ajutata! Dar am înţeles, societatea nu mă ajută, timpurile în care ne aflam, aşa că eu trebuie să mă adaptez, să dau frâu liber ideilor negative din capul meu şi să devin un rău spre binele meu.

Nu pot să pup în cur pe toată lumea, nu! Demnitatea nu îmi dă voie, personalitatea şi educaţia. Nu pot să zâmbesc tuturor iar pe la spate să fiu sfâşiată. Nu pot suferi pentru toţi iar în spatele zâmbetului meu sincer, ceilalţi să se amuze. Stop oamenilor neprielnici inimii mele şi start mie, omul pe care eu trebuie să mă bazez toată viaţa.