Ne răstălmăceşte timpul. Anotimpurile trec repede, prea repede acum când am crescut deja. Încă îmi port pe buze “infernul” încă sunt beată iar amintirile se bufnesc de mine în zilele acestea de toamnă. Cu tine mă simt ca o melodie veche mereu, o melodie cu versuri bune şi romantice, una veselă care zbârleşte părul pe mâini. Mă simt de parcă aş fi beată, de parcă târâia ţigărilor şi a vinului mereu trăieşte înlăuntrul meu. Fiecare anotimp are farmec cu tine, fiecare gând urât şi fiecare întâmplare neprielnică alături de tine mă face mai puternică.

Şi ce dacă timpul trece? Eu încă sunt beată de tine, încă râvnesc să petrecem împreună nopţi clișeice, nopţi în care ne foim noaptea în pat privind luna plină şi aberând că iarăşi nu putem să adormim din cauza ei, iar apoi să facem sex, dragoste, să închinăm în cinstea ei, a lunii, nopţi de frenezie pe care cu greu să le uităm.

Timpul şi verile trec în favoarea noastră, iar tot ce lăsăm în urmă, învie pentru viitor. Câştigăm teren, mult teren şi chibzuinţă, suntem unici, iar privilegiul nostru este lumea aceasta haotică pe care cu tărie de dorim să o ocolim. Uneori reuşim, alteori nu, de foarte multe ori întâmplându-se inevitabilul. Mereu o luăm de la capăt cu zâmbetul pe buze, mereu învingem capriciile iernii şi stângăciile primăverii. Acum este toamnă, vara, iubita noastră s-a dus, dar a promis că vine la anu` mult mai frumoasă. Am rămas în compania amantei, această femeie bogată, parfumată şi cocheta care deşi ucide tot împrejurul nostru, aproape că ne buimăceşte cu frumuseţea ei, ştiu, un paradox.

Suntem un tablou de vară frumos, cu prea multe culori calde, iar acolo, în imaginea aceea mult prea colorată, la sfârşit vom fi noi; doi beţivi, o femeie beată de tine iar tu, vagabondul flămând după briza nopţilor noastre.