Curioasă, îmi plimbam ochii ba în stânga, ba în dreapta, ori ameţindu-mă jur-împrejur. Mă amăgeam cu gândul singuratec că poate voi găsi degrabă ceea ce îmi căutam printre firele de praf, sau cărţile rătăcite… Răscoleam haotic, cu mâinile-mi fragile, fredonând că o nebună, aceea melodie uitată de un timp în minte…
Aş fi vrut să îmi găsesc tristeţile, să le pitesc din văzul lumii. Amăgirile să le citesc, iar din ele doar să mă-nvăţ minte… durerile să le arunc, iar faptele nechibzuite să mi le ordonez, iar pe rând, din fiecare să sustrag în învăţătura bine socotită. Ca de.. aşa suntem noi oamenii, mai şi greşim iar din dânsele ne tragem cele mai de folos învăţăminte.
Mai răscolesc buimacă în aceea dezordine şi pitite într-un loc bine ascunse, să vezi minunăţie! Stăteau bucuriile mele, rătăcite săracele parcă în atâtea gânduri netrebnice.
– Ohhh, că mult ţi-a mai luat să ne găseşti… A trebuit să treci peste atâtea obstacole până la noi, dar să fii cu băgare de seamă fiinţă, trebuie să ne foloseşti socotit, iar întotdeauna când îţi apar din nou acele ponegriri, să priveşti spre noi mândră că ai reuşit într-un sfârşit să ne găseşti. Nu oricine are acest privilegiu…
Priveam dezorientată, iar mintea vălmăşita îmi rosteşte…
– Acum că le-ai găsit, citeşte-le, astăzi vei deveni fericirea…

Alexandra Gheorghe