În fiecare zi ne jucăm de-a perfecţii şi uităm că totul a luat naştere din imperfect. Ne prefacem că suntem buni la toate, că ştim să iubim şi să primim iubire. Că jonglam cu cuvinte goale şi că inima noastră este mereu bună. Dar uităm, uitam mereu că nu perfecţiunea ne defineşte, că tot ce este perfect, poate fi şi distrus. Ne lustruim chipurile cu ignoranţă pentru a ne preface că nu ne pasă, mânjim ecranele telefoanelor cu mesaje prea siropoase pe care nici măcar nu le înţelegeţi. Ne copiem între noi şi uitam să mai greşim, să ne lăsăm lumea aşa cum este ea, imperfectă. Să ne definească şi să găsească calea.

Nu vedeţi? Purtăm monoton aceleaşi haine, aceleaşi culori şi, până şi zâmbetul îl copiem, până şi mersul până şi paşii. Minţim, afişam chipul făţarnic cu nesimţire, batjocorim dragostea şi iubirea, ne credem stăpânii universului şi uităm că un singur lucru ar putea să ne salveze. Pur şi simplu imperfecţiunea, moftul de a reveni cine suntem, simpli, fără culori şi mofturi impuse. Ne înecăm lacrimile în izvorul suferinţei fără să înţelegem de ce. Lăsăm relaţiile să ne chinuie de dragul perfecţiunii, iar sărutul uitam să-l mai simţim cu pasiune.Perfecţiunea a luat proporţii mari, iar relaţiile perfecte şi neconsumate, relaţiile care în public par perfecte iar acasă se urăsc şi nu se suportă, relaţiile ieftine din care fac parte oameni perfecţi.

Perfecţiunea nu există! Trebuie să renunţăm la ea, pentru că ea în orice moment poate fi spulberată. La orice atingere şi la orice cuvânt rostit, la orice furtună şi la orice vânt.O relaţie perfectă este atunci când inevitabil ei greşesc, iubesc stângaci, se lasă amăgiţi de soarta şi-şi varsă lacrimile în acelaşi rău, nu separat. Într-o relaţie perfectă suferinţa este aceeaşi, iar imperfecţiunea se acceptă, greşelile se iartă iar mâinile se unesc indiferent de distanţă.

Şi ce dacă el vorbeşte tare şi ea râde uneori zgomotos? Şi ce dacă el fumează, iar ea este uneori dezordonată. Şi ce dacă uneori îşi vorbesc urât, şi alteori uşile se trântesc prea zgomotos, nu contează dacă el şi ea greşesc. Tot ce contează este să se înţeleagă, iar tot ce ar putea vreodată să îi despartă, să îi unească definitiv.

Când două persoane refuza să renunţe unul la altul, acolo cu siguranţă perfecţiunea nu a avut drum niciodată. Acolo cu siguranţă suferinţa a întărit iubirea, iar tot ce este imperfect îi caracterizează, chiar şi urâţenia, chiar şi cuvintele dure, chiar şi adevărul.