În ritmuri de jazz, cu lumânările aprinse şi jumătate din draperii trase. Cu iarna în toi, si cu primavara  prin gânduri şi cu ochii închişi. Mi-am pregătit ţinuta de frig, iar cugetările acestor zile scot la suprafaţă idei noi. Gândesc la trecut şi la viitor, aşez supărările şi dezamăgirile într-o parte iar bucuriile şi fericirile le retrăiesc. Limpede, ca şi cum s-ar petrece acum, ca şi cum sunt fericită din nou, adică pentru totdeauna. Muzica sună încet, exact aşa cum trebuie, iar eu îmi formulez analogii benefice, un cadru perfect pentru meditare. Pisica îmi toarce sub nas, e linişte! Şi este atât de bine. E pace la mine în camera iar tabloul de dupa geam nu îmi dă pace. Mă chinuie şi mă zăpăceşte îndelung, îmi taie respiraţia şi mă forţează de prea multe ori să îl pictez. Cu ochii minţii, uşor şi calm. Să nu îi uit nicio pată de culoare, să nu îndrăznesc să îi neglijez şi verdele trecut al brazilor, dar nici roşul aprins de mesteacăn. Să nu uit colinele și munții, fiecare creastă și fiecare dâmb, fiecare deal colindat cu poveștile lui, fiecare gând de atunci.

Mereu îmi caut binele, oriunde răul îmi înconjoară calea. Mereu caut strălucirea acolo unde soarele nu mai vrea să strălucească. Mereu zâmbesc printre lacrimi şi dor, mereu iubesc. Starea mea, aceasta, de om nebun, prea fericit. Această multitudine de sentimente îmi rezulta euforia. Printre mormane de oameni neprielnici mie, printre cuvinte dure, printre neașteptări şi neajunsuri, mi-am găsit şi oameni pe care mă pot bizui. Acei oameni care mă fac să râd şi să mă simt bine, să zâmbesc şi să simt că pot creşte alături de ei. Cu ei îmi pun dorinţe şi alături de ei simt şi râd tare, cu pofta. Alături de ei sunt nebună, dar fericită şi împlinită. Sunt puţini, nu mulţi. Sunt cei care mă susţin şi mă ajută, cei care mă înţeleg şi nu mă judeca, cei care mă încurajează şi nu mă înjosesc, cei simpli nu cei prea complicaţi. Acei oameni care îmi dau voie să fiu eu, iar ei îşi permit să fie ei alături de mine.

Meditez încă, pe ritmuri de jazz. Iar ca orice femeie, gândul îmi zboară. Prea rapid. Confortabil şi uşor. Pluteşte şi nu îmi dă pace. Zâmbesc subtil, privesc în focul lumânării aprinse, apoi admir din nou tabloul meu. Îmi mulţumesc mie, apoi tuturor celor care mă iubesc. Zâmbesc şi, aşa euforica cum sunt, cum zilele acestea mă forţează, ţin să îmi completez ţinuta şi să-mi torn în paharul de cristal, licoarea. Să completez scena, piesa de teatru la care atât de mulţi spectatori, încă zâmbesc şi meditează.