Ce faci? Mă întrebi cu mustrări de conștiință.

O întrebare al cărui răspuns, dacă l-aș avea, probabil nici nu ți l-aș spune.

Ce să fac? Trăiesc liniștea unei iubiri neînțelese. Trăiesc ca și cum am renăscut, ca după un virus care mi-a distrus o parte din celule. Trăiesc, așa cum m-ai cunoscut, nici simplu, dar nici complicat. Cu zâmbetul pe buze și ascunzișuri în suflet. Trăiesc, iubire, ca și cum fericirea pe care am trăit-o, acum îmi ajunge pentru o viață. Plătesc, așa-i, pentru ea plătește cu durere un suflet a cărui vină încă nu o pot descâlci.

Unde să îngrop amintirile?

Ce să fac cu timpul nostru? Cine e vinovat de tăcere și cine de prea mult dor?

M-am gândit astăzi, într-un moment de resemnare, că poate ar fi bine să dau viață unei iluzii, sau unei promisiuni. Să ud cu lacrimi rădăcina unui copac. Să-i dau viață cu amintirile noastre. Ce zici? Ca în plină toamnă să înflorim un copac din tot cea am trăit împreună? Închide ochii și simte-i parfumul, e al nostru, simte iluzia primăverii, adierea proaspătă și curată, apoi, brusc, deschide-i.  E toamnă, iubire, da! Anotimpul în care tu m-ai făcut să le iubesc pe restul. E frig și totul începe să adoarmă în jurul nostru. Eu nu mai caut nimic, doar încerc să înțeleg rolul fiecărui anotimp în viața mea. Tu ai fost unul din ele…va trece și ăsta.

Ce sensibilă sunt și ce frumos închin durerea unei dezamăgiri…

Ca și cum am înțeles că poate nu mi-ai fost completare ci doar o miză pe care am plătit-o tuturor fericirilor sau iluziilor noastre…

Regăsești o parte din trăirile mele în ultima carte srisă de mine   – Fă-ți defectele perfecte –