Forţată de împrejurimi m-am decis să scriu acest articol.
Meditez de ani buni la chipurile oamenilor. Caut în ei forţa pe care o recunosc în mine. O forţă binefăcătoare întregirii, o somitate care ar putea schimba, după părerea mea umilă, întreaga evoluţie a noastră şi a gândirii omeneşti.
Recunosc cu dârzenie că, ştiu şi cunosc neputinţa noastră în faţa tuturor socotelilor lumeşti. Dar probabil nimeni până la urmă nu îşi poate ocoli acest drum. Suntem pogoraţi pe pământ oameni, iar timpul – binefăcătorul nostru, ne învaţă să devenim superiorii aşteptărilor noastre, proprii dictatori spre bine. Inevitabilul se întâmplă la orice pas şi dacă lăsăm factorii negativi să ne influenţeze frumuseţea, pierdem ce a spus cândva Gabriel José García Márquez: „Nu înceta niciodată să zâmbeşti, nici chiar atunci când eşti trist, pentru că nu se ştie cine se poate îndrăgosti de zâmbetul tău.”
Pe mine, ca simplu trecător printre probleme noastre, mă interesează să văd zâmbete, pentru a trece cu uşurinţă lor – socotelilor de care nu ne putem lipsi.
Zâmbetul, chiar şi cel forţat, atunci când întâlnesc o persoană nouă, poate fi răspunsul la toate întrebările noastre.

 

Alexandra Gheorghe