Incerc sa ma controlez,  sa uit ca as putea sa urasc,  sa uit cum as putea  sa nu mai iubesc.

Incet, incet, timpul ma transforma si devin partasa unor idei care ma arunca in chinuri groaznice launtrice. Incerc cu chibzuinta sa le ascund, sa le arunc in gropi mari de gunoi, sa scap de ele.Mereu imi spun: “nimic pe lumea aceasta nu ar trebui sa ne darame” nici moartea, nici viata plina de capcane si vagaune. Suferinta isi are rostul ei iar lacrimile si durerile sunt doar randuri dintr-o poveste lunga cu final fericit.  

As vrea sa imi strang toate gandurile si sa le arunc intr-o geanta mare, mult prea incapatoare.Sa imi ramana doar iubirea-un titlu mare iar dragostea, zambetele si bucuriile, partile unui volum despre o viata petrecuta intr-o gradina cu o masa rotunda si flori colorate, frumos mirositoare.

Si, tot ma transform.Simt ca ceva ma roade, simt ca, cineva doreste cu prisosinta sa imi dea puterea puterilor , sa ma abuzeze mintal  si spiritual, sa imi dea o forta nemaintalnita si sa ma trimita in spatii mult prea stramte de unde as putea evada singura. Simt ca cineva profita de forta mea actuala pentru a ma transforma intr-o forta mult prea banala, o forta care ma rastoarna si imi ia toata fericirea de a mai fi o simpla fericire oarba!


Sa nu imi luati puterea mea actuala! Sa ma lasati in pace cu suferinta mea banala!  Nu vreau sa ma transform in forte istovitoare. Vreau sa raman cu mine, iar forta voastra, sa o impartiti egal, la fiecare!