Un dor de munte m-a izbit. De muntele meu pe care de mica l-am hoinărit, de muntele nostru, care în multe drumuri ne-a găzduit. Mergeam în trupe mari, organizate, care mai de care cu rucsacul în spate, dornici de a ajunge cât mai repede la primitoarea căbănuţa dintre creste. Cutreieram păduri de brad, dealuri de jnepeni, ne „înfruptam” din bogăţiile Lui, ale muntelui şi admiram, tăcuţi, fără să putem descrie în prea multe cuvinte priveliştea care ne era oferită. Eram copiii lui, adevăraţi iubitori de natură.10679914_876867369010223_742301668384116567_o
Ne adunam o sumedenie de suflete, făceam planul cum se cuvine şi urcam plini de pasiune spre muntele ce ne oferea emoţii, peisaje şi petreceri de neuitat. Căutam cu privirea căpriţele negre, făceam linişte pentru a asculta foşnetul frunzelor şi susurul apei, ne odihneam trupurile la umbra primitoare a copacilor.

Îmi aduc aminte, cum, după fiecare aproape jumătate de ora parcursă, „liderul” cel mai obosit striga cât îl mai ţinea gura: Popas!!! Şi atunci toţi eram obligaţi să mai stăm la o gură de apă, strânsa din „Stanca Dochiei” şi la ceva palavre despre care aş dori să vă povestesc câte ceva, dar anii au trecut temeinic peste ele.

Vă povesteam despre „Stanca Dochiei” de unde, la fiecare urcare ne luam provizii reci, care parcă îţi dădea forţa necesară de a urca cu vitejie până sus, sus în vârful muntelui. Din poveştile tatălui meu, care a fost salvamontist câţiva ani şi care a iubit muntele, ştiu că această stâncă, are o legendă interesantă pe care am reuşit să o povestesc de fiecare dată când am poposit la poalele ei, ale Dochiei. Se spune că a fost odată o bătrână ciobăniţa, înveşmântată în noua cojoace, care a îndrăznit, pe un ger cumplit să plece către muntele înalt alături de tuma ei cu oi şi capre. Prinzând-o din urmă furtuna şi vijelia, apa şi zăpada îi îngreuna cojoacele, fiind nevoită să lepede de pe ea, unul câte unul. Astfel bătrâna noastră ciobăniţă a îngheţat,  sărăcuţa,  împreună cu oile şi caprele ei, formându-se deopotrivă Stanca Dochiei ce reuşeşte să ne liniştească setea la fiecare drumeţie către Masivul Ceahlău.10629465_868647043165589_3459141733711395823_o

Primul „urcat” pe munte a fost alături de tatăl şi de sora mea. Îmi aduc aminte că eram foarte micuţe şi ne plăcea să ne căţărăm pe toate crestele. Tata deja ne poreclise „căpriţe negre”  şi, cu lacrimi în ochi se uita la noi lăsându-ne să explorăm frumuseţile muntelui care o perioadă, i-a fost tovarăş drag iar acum un vechi prieten. Încă mai povesteşte cu sufletul la gură şi, cu siguranţă dorul îi apăsă sufletul. Multe poveşti şi multe salvări am ascultat de pe buzele lui. Eşti ochi şi urechi de fiecare dată când povesteşte despre câinele lui şi nu poţi să nu îi simţi emoţia şi dorul de acele vremuri pe care ar mai vrea măcar o secundă să le retrăiască.

De obicei urcam prin Jgheabul cu Hotar care era marcat cu triunghiul albastru şi, după două zile de petrecut şi admirat în munţi coboram prin Lutul Roşu marcat şi acesta, printr-o bandă albastră.

Ajungeam osteniţi acasă, în orașul Bicaz , dar nimic nu ne oprea să ne adunăm, aşa cum o făceam după fiecare petrecere sau drum parcurs din viaţă. Povesteam din ce ne mai aduceam aminte cum am petrecut şi cum muntele nostru ne-a dăruit zile să putem cutreiera crestele înalte, nopţi sub cerul albastru, cu stele căzătoare magnifice, dimineţi cu răsărit de soare UNIC.

Vrând, nevrând,  muntele va naşte în noi sentimente autentice, chiar dacă nu ne vom revedea curând!alexandra gheorghe, muntele ceahlau. 10536331_516337648498110_2925521313633924687_o
10399979_831967113500249_7656172887988302246_n10847285_968690346494591_1638494921062116006_o10603891_870493056314321_5469078344639976200_oPhoto: Ovidiu Slătineanu