Privind aceleaşi nopţi şi acelaşi trecut. Un timp fără milă, aceleaşi emoţii şi aceleaşi lacrimi. Printre aceleaşi vechi sărutări, printre cele mai fierbinţi mângâieri. Parfum vechi, de mosc, fum de ţigară, prea mult vin şi muzica veche. Un timp în care noi am fost nişte vechi străini, cu amintiri mult prea dese şi frumoase, cu mine şi cu tine, copiii timpului nostru, transformaţi cu stupoare în prezent. Am devenit vechi pentru că au trecut prea multe. Am ajuns să ne plângem de viitor şi prezent pentru că ne este tare dor de odinioară, de străinii vechi, copiii tatălui timp şi a mamei, viaţă. Pentru ca atunci ne jucăm de-a dragostea fără să înţelegem iubirea şi pentru că fluturii pe care îi purtam vindecau tot. Chiar şi răul pe care nu îl vedeam. Ne apărau de neprevăzut iar noi, acei stingheri, călătorii răstimpului, chiar dacă nu ştiam ce ne prezice viitorul, chiar dacă nu eram nici amici şi nici prieteni, noi ne iubeam, aşa în felul acela rău, sau bun, în felul nostru prostesc, aşa cum o fac străinii, oamenii care se cunosc de puţin timp, fără prea multe defecte.

Nici prieteni şi nici amici, doar nişte străini simpli. Fără să ştim nimic despre noi şi fără să ne intereseze trecutul sau viitorul. Nu existau gratii şi nici bariere, deşi eram străini, nu exista minciună sau adevăr pentru că nu ne interesa. Trăiam prezentul pentru ca trecutul era foarte departe, iubeam clipa, pentru că nu ştiam ce ne rezervă viitorul.

Ne sărutam cu patos şi ne îmbrăţişăm până la sufocare pentru că ne era frică să nu ne pierdem. Eram copiii lui, a-i timpului hain trecut fără milă. Am lăsat în urma clipe frumoase, iar noi, aceşti prea vechi, care privim prea des înapoi, care ne amintim cu lacrimi în ochi de nebuniile noastre, acum ne-am transformat.

Şi am rămas la fel, vechi străini, cu amintiri doldora, pentru că ele au compus la nesfârşit pe noi, un paradox al vieţii. Vechi dar noi, străini dar mereu împreună…