Încă era târziu, în acea dimineaţă absurdă ce îşi descărca razele soarelui pe pielea mea… Mă mângâiau uşor fără să mă supere, fără să îmi strice visul veşted, trecut acum… Visam la o carte, una veche care aş fi vrut să îmi stârnească interesul… Nu mă mai mulţumea nimic în ultimul timp. Căutam un autor simplu, ce avea puterea să îşi divulge sentimentele reale şi banale pe hârtii. În vis, îmi treceau aşa… ca într-o rolă de film nenumărate imagini obscure, nenumăraţi actori celebri ai visului meu din care, probabil, făceam parte şi eu. Prezenta ca o nălucă peste vis, priveam parcă de sus, cum unii, alţii, dintre cei mai vestiţi actori ai visului îmi pregăteau scenă sau locul pentru a cobora şi a juca în ordine fiecare act… Buimăcită de fel, şi cu gândurile mele mereu bulversate nu înţelegeam nimic şi priveam întrebătoare mereu de sus. Eram în ceata iar filmul derula ceva la care de mult trebuia să particip, ceva despre care trebuia să povestesc.
– Hei Alexandra! Hai coboară! Nu mă privi atât de stingherită de acolo…
Şi coborâi! Fix ca o nălucă prin aer, alături de hainele mele lungi, urmată de o trenă neagră plină de fum… Aţipita acolo, în visul ceţos, încercam din răsputeri să îmi joc rolul important. Ţipam şi parcă nu mă făceam auzită, urlam şi nimeni nu mă asculta, era un vis la care doar participam. Un alt vis misterios în care îmi înecam gândurile grele.

Ah! Iarăşi unul din visurile mele idioate! M-am trezit oarecum sătula, treceam printr-o perioadă în care visam şi scriam; visam şi gândeam. Mă complăceam aşa, sătulă de pat, de masă şi de litere, înaintam primejdios spre o cale înalta, deloc sigură. Mă gândeam că, niciodată nu voi apuca să îmi văd visul împlinit. Şi probabil cuprinsă de această amărăciune, lăsam cale liberă visurilor odioase să îmi ocupe toată capacitatea de a gândi limpede… Mă zbăteam intre un vis real şi banal şi, intre nopţi sobre acoperite de visuri fantastice… Nu era tocmai ce îmi doream, era ceea ce inconştient gândeam, erau imagini în care nu voiam să mă încred, pentru ca, da, nu era povestea mea…

Atât de simplu ar fi fost să părăsesc aceste gânduri… Tot ce trebuia, era să îmi îndrept privirea către geam şi, să privesc ce alţii nu pot vedea…
Cu ochii încă înceţoşaţi, am privit către geam… Soarele îmi acoperea chipul brăzdat de atâtea vise… Am închis ochii verzi şi am gândit cu voce…
– Îţi mulţumesc! În fiecare dimineaţă mă trezeşti şi mă scapi de ceea ce lună îmi aduce. Aş fi vrut să fiu asemeni unui poet, asemeni lui Eminescu şi să iubesc luna precum iubesc eu soarele în aceste zile schimonosite.
Uşor, te vei depărta de aceste năluciri şi cu siguranţa îţi vor deschide ochii…
Şi am deschis ochii.. Iarăşi visez. Încep să râd.
– Tu vezi că, eu tot visez? Îl întreb pe el încă amorţit de somn…
– Eu văd tot ceea ce tu nu poţi vedea. Te văd visând, te văd zâmbind, te văd mereu aşa cum alţii nu te pot vedea…
Chipul meu încă cuprins de razele soarelui, strălucea… Acum de fericire…
Mirosul de cafea, încă nefăcuta îmi înfunda nările. Îmi petrec halatul alb peste corp, apoi deschid fereasta şi inspir aerul rece de dimineaţă…
– Hai să mergem !… ziua ne aşteaptă…

Bună dimineaţa soare! Şi tu, şi vise nălucitoare…