Pierduţi o clipă, pe un drum încă bine cunoscut, ne îndreptam paşii spre prăvălia blocului.
– În sfârşit a venit primăvară şi este cald! Îi spun eu încă ameţită de la vinul roşu, sorbit după cină…
– În sfârşit… răspunde el, lăsând loc de interpretat. Aşa cum face de fiecare dată…
– Ce cumperi?
– Ţigări…
– Mda, trebuia să-mi dau seama…
Ajungem, oarecum „încătuşaţi” la prăvălie şi aşteptam respectuos la rând. În faţa noastră, o tânără mămica cu al său pui negociau.
– Ce vrei scumpule? Îşi întrebă mama odorul
– Toffifee?!!!
– Nu avem, s-a terminat. Răspunde vânzătoarea pe un ton calm…
Copilul se schimba la fată şi începu să îşi manifeste ifosele, scoţând din corpul mic vorbe neaşteptate.
Privea prin geamul vitrinei şi cu pumnul spre ameninţare rosti nervos către biata vânzătoare…
– Vrei să îţi sparg geamul, sau să îţi dau un pumn în faţă? Vreau Toffifee…!!
Vânzătoare încremenită încerca să îl convingă…
– Ne pare rău, astăzi am terminat, mâine aducem!
Şi izbucni măi frate într-un plâns de ziceai că i-a murit pisica… Mămica grijulie, îl luă în braţe sub a sa alintare.
– Lasă puiul mamii, nu mai plânge!! Mâine mergem la magazinul mare şi cumpărăm tot Toffifee-ul (??)…
– Da, daaa, tot tot, îl cumpărăm, urla copilul cât îl ţinea gura.
Bulversaţi de situaţie, ne uităm unul la altul, apoi eu, ca femeie, încerc să mă pun în pielea mamei.
Cum aş fi procedat eu? Ce aş fi făcut în astfel de cazuri? Sau şi mai bine… Oare aş fi ajuns aici?
Nu, în orice caz, NU! Acel copil este în devenire criminal, din punctul meu de vedere… La 4 sau 5 anişori nu aş fi avut curajul nici să ridic privirea asupra vânzătoarei, asupra acelui om matur care mă serveşte zi de zi…!!

Părăsim întâmplarea….dar nu şi gândurile
Părăsim prăvălia, dar nu şi imaginea care a răsturnat o seară de primăvară…În ce? În mii de întrebări, încă fără răspuns.

Alexandra Gheorghe