Această perioadă îmi aduce aminte cu nostalgie de bunici şi de poveţele lor. Am copilărit o bună perioadă de timp cu ei, acolo la ţară(Izvorul Muntelui), unde am reuşit să învăţ nespus de multe lucruri care m-au ajutat teribil de mult în viaţă. Am mers la fân, am colindat kilometri pe jos doar pentru a găsi alune sau alte bunătăţi ale naturii, am ajutat bunicii la treburile gospodăreşti, am făcut destule cât să pot face o paralelă între „viaţa la ţară” şi „viaţa de oraş”.

Mi-e dor să le ascult poveştile, mi-e dor de pământul lucrat cu mâinile lor şi de stratul cu căpşuni din spatele casei. Aştept cu însetare să ajung pe prispa casei lor şi să-mi aduc aminte cu lacrimi în ochi de poeziile şi poveştile bunicii. 

Anii au trecut și parcă ieri cutreieram cărările şi dealurile împreună cu sora mea, iar bunica striga după noi să ne cheme la masă. Totul era inimaginabil de frumos, iar eu adoram cu tot sufletul meu cântatul cocoşului dimineaţa care şi în cel mai adânc somn, el îşi făcea auzită cântarea zorilor.

Mi-e dor să ies pe băncuta din faţa casei unde, de fiecare dată când un consătean îşi făcea prezenţa, poveştile începeau să curgă râu, una mai interesantă ca alta. Subiecte erau multe. De multe ori, totul începea de la o întâmplare petrecută în sat şi se termina cu istorisiri din copilăriile lor despre care nici în cărți poate nu auzi. Îmi aduc aminte de „alimentara” unde ne trimitea bunica după pâine, iar pe lângă, reuşeam să ne pricopsim, ba cu o îngheţată, ba cu un grâu magic caramelizat.

Mi-e dor de Bunicul! Să-l văd cu a sa coasă în spate pe o căldură infernală, cum pleacă pe deal să îşi cosească iarba pentru animale. Ne improviza din crengi de alun, furci şi ne punea la treabă, nu pentru a-l ajuta ci doar pentru a fi lângă el şi a-i  ţine de urât. De mică am iubit animalele, iar de când eram cât o ghemotoacă, bunicul mă urca pe cal (Bizu), un cal frumos, alb care ia fost partener de viaţă, mulţi, mulţi ani. Pe vremea aceea nu ştiam de pericole şi cât de imprevizibile pot fi animalele. Mergeam fără frică cu el să bea apă, căutam prin iarbă şerpi şi şopârle fără să îmi pese sau să îmi fie teamă.

Mergeam „la fân” frecvent. Pregăteam cele mai bune bucate împreună cu bunica pentru pauza de masă. Şi când spun…cele mai bune bucate, vă spun sincer că aşa gust şi aşa savoare nu am mai întâlnit de atunci în nicio mâncare. Pofta şi gustul erau diferite acolo între munţi la umbra alunilor, iar ele au rămas vii doar în anii copilăriei de care sunt mândră că i-am petrecut alături de bunicii cu păr cărunt ce au reuşit să ne înveţe pe mine şi pe sora mea lucruri vechi pe care atunci le treceam cu vederea, dar acum ne sunt de mare folos.

Mi-e dor de râul din faţa casei unde  ieşeam la scăldat în zilele însorite. Mi-e dor de mirosul ploii de vară din grădina lor şi de orele de joacă cu sora mea. Cu alean mă gândesc la puii de găină, la văcuţă şi la inevitabilul „muls” din fiecare seară unde, împreună cu privighetorile din grajdul bunicilor priveam îndemânarea bunicii cum reuşea să recolteze lapte pur de la harnica văcuţa.

În săptămâna mare a Sfintelor Paşti o ajutam pe bunicuţa. Joia la vopsitul de ouă, iar sâmbăta la coptul cozonacilor şi a păştii în cuptorul vechi cu lemne din care ieşeau cele mai gustoase şi apetisante preparate. Multe vecine veneau în ajutor, iar acolo se forma o clacă şi o zarvă mare unde îţi era mai mare dragul să asişti.  O armonie şi o poveste despre care reușesc acum să scriu cu drag şi cu lacrimi în ochi pentru că îmi este un dor nebun de acele clipe. Întâmplări şi poveşti sunt multe şi vă rog să mă scuzați  bunici că am îndrăznit să le ocolesc, dar timpul şi trecerea anilor m-au făcut să uit din ele şi să ţin în suflet doar cele care mi-au marcat într-adevăr copilăria şi mai apoi viaţa.

O lacrimă, un zâmbet şi un dor nebun de voi!
Atât ne desparte.

 

1403251_682229841807311_323470690_o 13268358_1716612988555650_3624312464028137903_o 13305190_1716609418556007_5147657368029581796_o 13339458_1716612638555685_8382878134182034395_n 13344652_1716609945222621_4713101700133070423_n