În cele mai nefericite cazuri prefer simplitatea. Prefer să îmi înec socotelile în ape limpezi, nesofisticate, să las natura să-mi conducă rostul, să nu mă complic. Se spune că adevărata frumuseţe izvorăşte din sublim şi simplitate, că tot ce este simplu este uşor de înţeles şi de digerat. Să fii simplu, înseamnă să fii bun, să încerci acest lucru, nu doar să o spui. Înseamnă să fii sincer, să zâmbeşti mult, iar răutăţile şi greutăţile vieţii să încerci să le dai deoparte. Să laşi să izvorască din tine tot ce este mai simplu şi mai plăcut. Să nu forţezi iar această calitate să ţi-o asumi înainte de toate.

Prefer să fiu mai înainte de toate, o persoană simplă. Cineva alături de care îţi doreşti să trăieşti. Să regăseşti în mine un prieten, pe cineva apropiat sau, poate, pe tine. Prefer să fiu atât de simplă încât, nici să nu îţi imaginezi vreodată că aş putea fi mai mult de atât. Să putem discuta despre tot. Despre viaţa, despre dragoste şi sex, despre iubire, despre filosofie, despre prea multe lucruri atât de simple, care pe noi, până la urmă ne unesc.

În spatele tuturor, sentimentele mele sunt unice. Poate chiar schimbătoare uneori. Te pot iubi prea mult, sau poți să îmi fii indiferent. Te pot aprecia sau te pot contrazice. Te pot ajuta în mii de feluri, te pot mulţumi sau face fericit, exact cum instinctul mă împinge. Sunt o mie de lucruri şi de sentimente, dar în faţa lor, aşezat pe un piedestal mă salvează zâmbetul. Pentru că mi-l port sincer, fără bariere şi fără să fiu o persoană falsă.

Dacă nu voi mai zâmbi, cu siguranţă în spatele celui mai trist chip se vor ascunde remuşcările, răutatea şi frustrările. Nemulţumirea şi deznădejdea. Sper că mă voi salva şi, mai sper că, această persoană prea simplă nu se va schimba niciodată, pentru că o iubesc!