Zilele acestea mi-am adus aminte, aşa, ca o poveste scrisă în cartea mea, de anii adolescentini. Clipele din liceu ce s-au întipărit în sufletul şi mintea mea. Nu am fost un elev exemplu, pentru că niciodată nu mi-a plăcut să mi se impună să fac ceva. De pe atunci jucam după propriile reguli şi chiar dacă nu eram capabilă să îmi exprim în cuvinte, momentele, unele mai bune, altele mai rele, anii au reuşit să le păstreze cu grijă pentru a fi redactate în rânduri cu înţelegere.

Liceul a fost o bună stampilă asupra vieţii, cu bune, cu rele am învăţat să fiu mereu cu capul sus şi de neînvins. Am parcurs patru ani destul de haotic, profesorii nu mă plăceau pentru că aveam acea figură care lor le displăcea. Eram criticată şi neînţeleasă dar nu îmi păsa. Mergeam după propriile rânduieli şi îmi vedeam de treburile mele artistice. Eram pasionată în tainele desenului, urmam ceva cursuri pentru arhitectură – colindam Capitala încă de pe băncile şcolii pentru a dobândi performante care, mai târziu aveau să fie spulberate în mii de bucăţi. Îmi iubeam colegii şi iubeam şi viaţa de adolescent, dar nu iubeam profesorii. Iubeam să trăiesc şi să zâmbesc. Îmi plăceau activităţile extraşcolare şi mă implicam deasemenea, în piese de teatru, dansuri şi multe activităţi artistice care reuşeau să îmi ţină morarul exact la înălţimea mea, niciodată mai jos. Privesc acum, acel peisaj şi îmi aduce pe chip un zâmbet şi un oftat, urmat de lacrimi de dor şi fericire.

Au fost patru ani frumoşi, plini de peripeţii şi amintiri frumoase în adevăratul sens al cuvântului, urmaţi de un examen care m-a bulversat şi care a lăsat o mare amprenta în povestea mea. S-a întâmplat acum noua ani… când încă bacalaureatul, ştim cu toţii era o mică etapă a vieţii şi atât. Ei, pentru mine, a fost o etapă urmată de sechele rămase pe parcursul întregii vieţi. După cum se cuvine, am urmat cele trei examene orale, cu brio, iar apoi cu emoţii şi, încă fluturi în stomac am ajuns şi la proba scrisă,  de limba şi literatura română. Se ştie că, pe atunci (nu ştiu acum) se acordau „mici” atenţii supraveghetorilor pentru o bună înţelegere, clasă-profesori, adică mai pe româneşte „să copiem”. Toţi eram pregătiţi şi toţi ştiam că totul va decurge ca pe roate. Am reuşit să parcurg cele trei subiecte cu usurinta şi  am ajuns la cel din urmă unde am deschis şi eu” că tot elevul” o cărţulie care, a reuşit să mă arunce afară din bac. Fusesem „urmărită” şi prinsă în fapt de o SUPRA COMISIE care a intrat în adunătura de elevi ai clasei ţintita asupra mea. Urmările au fost cumplite, încă tremur când îmi aduc aminte şi nu pot să uit răutatea femeii care, nu cred că avea nici măcar urma de milă pe suflet. Rămăsesem un copil căruia i s-au spulberat toate visele. Arhitectura şi artele plastice rămânând şi acum în domeniul trecutului. Am rămas „vedeta” şcolii pentru că, până la evenimentul închinat mie, nu a fost dat să se mai întâmple aşa ceva. Greşeli facem cu toţii şi doar din ele învăţăm. Urmărită- pentru că acesta este cuvântul potrivit. Din vina superiorilor mei, adică din vina celor mai buni din clasă, am fost nevoită să îmi cedez drepturile. Trecerea cu note considerabile a examenului oral, a stârnit în rândul lor o harababură imensă. Nu se cădea ca „eu” – un elev incapabil să depăşesc în mod indubitabil, eminenţii, aşa că, am plătit cu vârf îndesat aceasta cutezanţă nemaiîntâlnită.

A fost etapa mea, pe care am reuşit să o accept cu forţă şi înţelegere datorită părinţilor şi celor apropiaţi. O etapă pe care nu o regret, dar pentru care încă mai meditez.
Anii de liceu sunt cei mai frumoşi şi  aşa au fost şi pentru mine, indiferent dacă, o zgripţuroaică a reuşit să mă facă să adaug la o poveste frumoasă şi un fragment care, atunci m-a pus într-o lumină proastă.