Unde ne sunt anii, iar timpul cărui amant aș putea să îl asemui? Unde ne sunt amintirile și, oare, de unde ne putem lua forță atunci când suferim?

Am fost de atâtea ori neprielnică, nestatornică. Am greșit și de atâtea ori am afirmat că urăsc. Mi-am greșit de cele mai multe ori vocația, iar de multe ori vocile au urlat în mine spre disperare. Am fost răul meu necesar spre bine, m-am zidit, iar sub ochii părinților eu mi-am încredințat viața. Îmi iubesc bunicii și părinții mai presus decât pe mine, iar mai presus decât mine locuiesc cele mai frumoase amintiri cu ei. Anii m-au zidit, clipele alături de ei și de cei care m-au compus.

 ”Am privit, la propriu, un fel de moarte în ochi. Nu prin ochii mei, ci prin ochii celei care m-a ajutat să învăț ce este viața uneori. Iar privind acei ochi sticloși aflați în agonie, în ochii mei anii și amintirile alături de ea treceau rapid fără contenire. Moartea nu este o poveste urâtă, ci o poveste necesară, așa îmi spunea bunica prin ochii ei! Timpul este frumos, dacă știi să profiți de el, dacă îi dai răgaz să te cotropească, dacă îi permiți să te adulmece și să te construiască. Totul depinde de tine, el te construiește, iar tu trebuie să te consolidezi. El îți oferă, iar tu trebuie să profiți.”

Ochii bunicii mele sunt acum ochii mei, iar timpul ei acum a rămas timpul meu. Mi l-a oferit mie, pentru că în ochii mei ea și-a găsit alinarea.

Unde ne sunt anii trecuți? În ochii celor care ne-au ajutat să îi avem, în amintiri, în timpul acesta, amantul care deși te trece atât de rapid prin viață știe să o facă atât de frumos.

Timpul? Amantul ăla frumos, bărbatul care te iubește, te rostogolește, iar la sfârșit îți arată cum ți-a fost de fapt viața…

Cartea erotică o poți găsi aici: https://stylishedbooks.ro/produs/amantele-trecutului/