Capitolul I-Necunoscutul
O dimineaţă străină, cu raze palide, îmi gâdila tâmplă. Lâncezeam într-o somnolentă de care nu mă puteam dezlipi. Murmuram şi parcă încă mă mai lăsam cuprinsă de visele diforme. Îmi deschid uşor pleoapele grele, apoi privesc uşor spre o nouă zi… Încă era cald şi bine sub plapuma e la mama şi voiam să mai lenevesc, dar aceste gânduri erau în zadar. Trebuia să îmi desprind trupul leneş de pat şi să mă arunc cu patos spre ziua mult aşteptată.
Mă pregăteam intens pentru acea întâlnire pe care o aşteptam (cred că de vreo doi ani). Gândurile mele răstălmăcite, mâinile mele gingaşe, copilăroase încă, pregăteau chipul de 20 de ani pentru o întâlnire simplă. Îmi recunosc emoţiile şi acum, inima îmi bătea cu putere, paşii îmi erau grăbiţi, deşi eram conştientă ca douăzeci de minute trebuie să întârzii, testându-i răbdarea sau poate nerăbdarea de a mă cunoaşte. După nici o oră de pregătire intensă, atât fizica, cât şi psihică, îmi iau rămas bun de la Tanti Nuţa, gazda la care stăteam în primul an de facultate şi păşesc zglobie către metroul de la Piaţa Sudului ce avea să mă conducă spre Piaţa Universităţii, punctul principal al întâlnirilor. Călătoria cu metroul, destul de liniştită, reuşi oarecum să îmi stăpâneasca starea de agitaţie ce îmi ocupă corpul.
„Urmează staţia Piaţa Universităţii, cu peronul pe partea dreaptă”, fredona doamna aceea mereu prezentă în metrourile bucureştene. Depăşesc graţios linia de la uşa metroului, caut cu privirea o băncuţă liberă şi mă aşez cocheta pentru a mai aştepta câteva minute. Am deschis cartea mea preferată, „Invitaţie la vals”, de Mihail Drumes, un roman de dragoste excepţional, apoi îmi cufund privirea în rândurile scriitorului. Nu apuc să depăşesc două pagini ca telefonul anunţa nervos şi nerăbdător, exact aşa cum plănuisem.
– Hei, ce faci? Ne mai vedem? Te aştept aici de o oră aproape, spuse el pe un ton destul de apăsat.
– Sigur, ajung imediat, scuză-mă că întârzii.
Mi-am tras pe nerăsuflate geanta pe umăr şi am plecat puţin grăbită spre locul cu pricina. Cred că mă furase povestea romanului şi am uitat să mai plec. Prezenta încă acolo, în rândurile cărţii, emoţiile parcă îmi creşteau, dubluri a ceea ce trăiam în tabloul creat de Mihail Drumes. Inima începu să bată cu putere, încontinuu, fluturii purtau în stomac dansuri puerile, iar eu încercam să acopăr, să astup aura emotivă ce avea să mă dea de gol. Mă apropiam de loc şi simţeam ca picioarele se înţepenesc, vocea îmi pierise, iar eu mă făceam din ce în ce mai mică.
Necunoscutul mă aştepta pe o bancă, paralelă cu hotelul Intercontinental şi se chinuia să îşi aprindă o ţigară, vântul dându-i mari bătăi de cap. Purta o geacă verde, cu gluga ce îi acoperea părul negru. Îi zăresc chipul, mă vede şi el, ne aruncăm câteva zâmbete prieteneşti şi spune:
– Ah, ce micuţa eşti! Nu credeam că eşti aşa de micuţa şi fragilă. În poze îmi păreai mai înaltă.
Conştientă de aspectul meu fizic, nu m-am supărat deloc, i-am zâmbit şi am întins mâna prietenește.
– Alice, mă bucur să te cunosc!
– Plăcerea este de partea mea! Îmi spuse necunoscutul, întinzându-mi mâna politicos. Ai dori să mergem undeva? Să bem o cafea, să ne cunoaştem mai bine?
– Sigur, cu cea mai mare plăcere! De mult timp aşteptăm acest moment.
Am pornit pe Calea Romana să căutăm o cafenea sau poate un bar pentru a ne adăposti de vremea capricioasă. Frigul îmi cam îngheţase mâinile, le înghesuiam ba în buzunar, ba le frecam una de alta pentru a le mai încălzi puţin. Îmi adusesem aminte că în geantă purtam o pereche de mănuşi, pitite acolo pentru un astfel de moment. Dau să le scot şi să-mi îndes în ele mâinile înfrigurate, iar el, necunoscutul meu, mă ia de mână, fin şi tandru şi le cuibăreşte în al său buzunar călduros.
– Mulţumesc, ii zâmbii eu ruşinată.
Deodată am simţit cum o căldură străină îmi cuprindea corpul…
– Nu ai pentru ce! Păi e posibil ca o fată aşa micuţă ca tine să înţepenească de frig? Mânuţele acestea trebuie îngrijite şi ocrotite. Cu siguranţă o să ai nevoie de ele pentru toată viaţa, să rămână frumoase, neatinse de frig şi de alte griji care le-ar putea transforma.
– Îţi mulţumesc! Îi răspund încă ruşinată, pe un ton copilăresc.
Parcurgem mai bine de jumătate de oră, drumul aglomerat şi friguros şi ne hotărâm până la urmă să poposim la o cafenea. Ne aşezăm la masă, comandam câte un ceai şi preţ de câteva secunde privim unul la altul fără să scoatem vreun cuvânt. Afişează chipul unui bărbat frumos, senzual, iar zâmbetul ce îl poartă îmi ucide cel mai mic neuron, blocându-mi cu totul gândirea.
Eram intre granite diferite. Eu priveam pe furiş în ochii lui verzi, iar el căuta cu privirea şireata să îmi analiza chipul şi mişcările. Încercând să rup acea tăcere, care devenea enervantă, pun piciorul în prag şi îl întreb direct amănunte legate de serviciu. Încet, încet abordam subiecte interesante, plăcute, ce mă ţineau acolo, lipită de scaun şi de privirea lui.. Avea o voce caldă, liniştită, ce caracterizează un personaj calm, plăcut, cu mici scăpări copilăreşti. Nici nu ştiu cât am stat acolo, am povestit vrute şi nevrute, printre care şi întâmplarea ce a reuşit să ne unească şi datorită căreia eram prezenţi, amândoi, într-o cafenea străină.
S-a întâmplat într-o vară călduroasă, pe timp de seara. Eram încă pe băncile liceului, în orăşelul meu natal, acolo unde au rămas toate amintirile mele cele mai frumoase. Prezenta la o petrecere dată în cinstea unui bun prieten, am ieşit afară să iau o gură de aer curat, respirat din natura proaspătă de munte. Privesc mulţimea, adunătura de puştani, iar printre ei se strecoară şi un necunoscut, care îmi acapara cu totul privirea. Eram prea mică pentru a îndrăzni să îi rostesc câteva cuvinte, aşa că îl chem pe unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, Mihai şi îi arăt băiatul ce îmi fură privirea. El îmi ascultă inima şi dorinţele şi îmi spuse cu o voce destul de poznaşa:
– Stai liniştită, draga mea prietenă.. Lasă totul în seama timpului şi ai să vezi ca totul să vă rezolva. Dacă este sortit să fiţi împreună, chiar aşa o să fie.
– Mulţumesc pentru încurajări, te voi chema la nunta dacă este adevărat! Îi spun eu, cu zâmbetul pe buze.
Pentru noi totul era un joc, jucat la masa rotundă al prieteniei, neştiind ce se va întâmpla peste ani.
Timpul trecu, într-adevăr, Mihai reuşi să-mi ofere câteva informaţii despre el; mai apoi, timp de doi ani, am tot vorbit la telefon. Necunoscutul îmi era un bun prieten, atât, coincidenta făcând să fie născut în aceeaşi zi cu tatăl meu, anii fiind însă alţii. Cred că acest lucru m-a legat şi mai tare de el. Întotdeauna, de când eram o puştoaică, îmi doream să mă căsătoresc cu un băiat asemeni tatălui meu..
– A trecut atât de mult de atunci… Şi acum iată-ne aici, povestind acele întâmplări vii care au reuşit să ne apropie.
– Da, îi răspund. Iar după doi ani am şi reuşit să ne cunoaştem în sfârşit.
Încercăm cu prisosinţă să îmi ascund emoţiile, încă prezente. Nici nu mai ştiu ce gânduri îmi cuprind gândirea.
– Cum este la facultate? AI reuşit să te acomodezi cu locurile şi oamenii? Mă întreabă el, dându-şi cu mâna prin părul negru.
– Da, uşor, uşor le voi învăţa pe toate, acum sunt la început, pe parcurs mă voi adapta. Mai greu îmi este acum…
Bâzâitul stresant al telefonului opri conversaţia şi obligat să răspundă, afla că trebuie să plece.
– Îmi pare rău, Alice, dar trebuie să te părăsesc. Se pare că s-au ivit nişte probleme la serviciu şi sunt obligat să plec. Dar promit că mă voi revanşa, iar data viitoare vom sta mai mult de vorbă. Acum haide, să te conduc până la metrou.
– Îţi mulţumesc, eşti foarte amabil.
M-a condus până la uşa metroului din Piaţa Universităţii iar acolo ne-am luat rămas bun, sărutându-mă subtil pe obrazul drept.
Am pornit spre casă, încă vrăjita de acea privire verde. Îmi furase cu adevărat ceva din mine, mă lăsase goală pe dinăuntru, rămânând doar fluturii mei care încă mai purtau dansuri despre care numai ei ştiau. Mersul meu copilăresc se transformase, chipul meu zâmbea fără rost, ceva se întâmpla cu mine şi nu înţelegeam ce. Pesemne că o astfel de trăire nu îmi mai învăluise trupul. Mereu îmi întrebam mintea: Ce se întâmpla cu mine? Răspunsuri nu primeam cu siguranţă. Ce nebună mai vorbeşte cu mintea ei şi mai aşteaptă şi răspunsuri?! Asta-i bună! Taci şi îndură dragă, timpul le va rezolva pe toate şi ai să scapi tu de sentimentul acesta. Zilele ce au urmat au fost chinuitoare… Răbdam de foame şi nici nu ştiam de ce, inima îmi bătea cu putere chiar şi atunci când dormeam liniştită în culcuşul meu. Cu siguranţă o luasem razna şi aveam nevoie de un medic. Mi-am sunat repede mama, să îi povestesc despre starea mea.
– Alo, sărut-mâna mama. Ce faci?
– Bună draga mea, bine cu de-ale mele treburi veşnice. Tu ce faci?
– Păi… Să ştii… Ca…
– Ce e, ce e? Ce ai păţit, scumpa mea? Ţi-e rău? Repetă ea într-una pe un ton speriat.
– Putin aşa, nu ştiu ce se întâmpla cu mine. Ai putea să vorbeşti cu un doctor, săptămâna aceasta am să vin acasă, aş dori să îmi fac un control. Inima îmi bate tare şi nu am poftă de mâncare deloc. Cred că sunt bolnavă rău.
– Eiiii, stai liniştită draga mea. Vino acasă şi rezolvăm situaţia, îmi spune mama care încerca să mă liniştească.De la ultima întâlnire cu necunoscutul meu, foarte rar am mai vorbit. Mă simţeam rău, eram speriată de starea mea şi cu siguranţa observam că, atunci când gândul se îndreaptă spre el, deveneam bolnava instantaneu!.
– Eiiiiiiii, asta-i bună, vorbeam eu singură, pierdută în valuri de sentimente străine. Băiatul acesta nu e de mine şi îmi face rău numai când mă gândesc la el. Cred că nu îmi mai place. Încercăm cu prisosinţă să îl ocolesc şi să îmi iau gândul de la el. Voiam să îmi văd de treburile mele de la facultate, să merg la cursuri şi să uit de acel neghiob ce îmi răstălmăcea gândurile. Urmăm Facultatea de Jurnalism în cadrul unei universităţi cu renume din Bucureşti. Participăm la cursuri unde mintea mea avea nevoie să fie limpede…
Joi am plecat spre casa cu gândul că am să mă întorc sănătoasă şi veselă. Am luat trenul la ora 15:00, din Gara de Nord. Urmau două zile în care speram să uit de gândurile mele rele.
Cu siguranţă a fost cel mai lung drum parcurs cu trenul vreodată; privirea lui verde îmi tăia mereu răsuflarea şi parcă îi simţeam respiraţia şi căldura mâinilor acolo, în trenul acela plin de oameni şi de priviri care ar fi putut să mă îndepărteze de ochii neprielnici sufletului meu. Repetam într-una:, Ce se întâmpla cu mine?” Şi parcă îmi venea să plâng la gândul că vreo boală grea mă încearcă şi greu o să scap de ea. Cu cât mă depărtam mai tare de Bucureşti, cu atât mă simţeam mai rău. Parcă nici nu mai voiam să ajung acasă, aş fi vrut să opresc undeva la jumătatea drumului, să rămân blocată acolo, în munţi, intre dealuri, în oraşe străine, oriunde departe de acel personaj care mi-a zbuciumat visele. Tulburată cum eram, aud din dreapta mea o voce deranjantă. Cu siguranţă nu aveam chef de vorbă cu vreun călător plictisit. “Vă rog, biletul la control” Ah ce bine! Am răsuflat uşurată, apoi întind biletul cu pricina. Controlorul mă privi şi spuse:
– Ce ochi frumoşi ai! Să nu laşi pe nimeni niciodată să îi ude! Nu meriţi, eşti o fată deosebită.
– Mulţumesc, dar ne cunoaştem de undeva?
– Cu siguranţă nu, dar zilnic mă lovesc de astfel de fete şi majoritatea sunt la fel. La tine e diferit, ai o lumină specială ce îţi luminează chipul şi ochii.
– Vă mulţumesc. Atât puteam să fac, să îi mulţumesc. Explicaţii despre starea mea nu eram dispusă să dau, aşa că am lăsat lucrurile aşa, la plăcerea domnului controlor dornic de a-mi face complimente.
– Nu ai pentru ce, îţi doresc o călătorie plăcută.
– Dar în cât timp credeţi că voi ajunge la destinaţie?
– În jumătate de oră, cu siguranţă ai să ajungi!
– Mulţumesc. O seară frumoasă vă doresc.
Am aşteptat jumătate de ora neclintită pe scaun, de obicei patrulam în stânga şi dreapta, nerăbdătoare să ajung acasă. Acum eram liniştită, afundata în gândurile mele cele rele, calculând şi socotind întâmplările petrecute în ultimele zile. Aud ca în curând o să ajungem la destinaţie. În 5 minute urma să respir aerul curat şi sper, liniştitor, al oraşului meu natal. Tatăl mă aştepta nerăbdător pe peron.
– Hei, ce faci zgatie? Mă pupa şi mă strânge călduros în braţe.
– Mmmm binişor, am venit acasă să mă recreez puţin.Se pare că aglomeraţia şi agitaţia din Bucureşti nu îmi pică prea bine. Îmi ia mult timp să mă adaptez.
– Timpul te va ajuta cu siguranţa iar tu, încet, încet, ai să devii nedezlipita de acele meleaguri.
– Da, cu siguranţă. Dar hai să mergem repede acasă, îmi este puţin foame şi sunt destul de obosită. Încercam să ocolesc discuţiile interminabile.
Ajung într-un sfârşit acasă, unde mama, ca de obicei, mă aştepta cu lacrimi în ochi de bucurie şi cu masa pregătită. Povestesc cu părinţii cum merge treaba pe la facultate, iar apoi mă pregătesc de o odihnă pe măsură. A doua zi dimineaţa urma să merg cu tatăl meu la doctor şi să aflu ce boală mă încerca.